O lacrima... : May 23, 2007

As vrea sa ma topesc intr-o lacrima si-n ea sa-si opreasca soarele razele si sa plang la capatul lumii...
   Dumnezeu este un fior pur, crescut din toate deserturile spatiului su ale sufletului ,spre ale completa in sensul infinitului...
   Intreoamenii bolnavi de vesnicie si cu imuni exista oprapastie mai mare decat intre un inger si o broasca.Odata cazut in vesnicie ,toate luminile oamantului nu te mai pot scoate dintr-o umbra, de care se sfsrma razele su nimic nu este mai dureros decat sa te pomenesti ,din placutele nsaleciuni ale timpului ,direct in mijlocul vesniciei.O surpriza continua si o cadere involuntara.Saltul in eternitate este fenomenul care desparte pe oameni in doua specii, esential ireductibile .Cine nu-l cunoaste participa inca la prostia sfanta a paradisului, iar cine l-a cunoscut joaca fotbal cu tot cerul .Tot ce este in timp este inselaciune ,iar ce vesnicia nu este decat aceasta constatare.
   De cate ori lunecam pe panta amintirilor, de atatea ori suferim din cauza vietii.Memoria este negarea instinctului,iar hitrofia ei-boala incurabila.
Memoriei inteligibile i se opune memoria temporala.Intaia ne duce spre Dumnezu si paradis, a doua nu mai departe de melancolii si regrete.
    Omenirea s-a dispensat d Dumnezu de cand i-a rapit din atributele de persoana. Incercand sa asigure Atotputernicului un domeniu de definitie mai mare ,l-a scos fara voia ei ,din imediatul viziunii noastre. Cum sa ne mai adresam ,daca el nu este o persoana care sa ne inteleaga si sa ne raspunda ? Marindu-i-se intinderea pe suprafata totului ,Dumnezeu este pretutindebni si nicaieri. Astazi el nu mai e decat un nicaieri universal si nici credinta noastra mai mult ca un vag fara sfarsit. Pentru cine Dumnezeu nu este o persoana, pentru acela nu exista Dumnezeu.
    Limitarea dureroasa in marginile personalitatii ni-l facea atat de aproape si atat de necesar . Ne intelegeam cu el si-l iertam pentru tacerile lui .Si acum sa ne mai cataram de un fulg ? Caci toata substanta divina s-a risipit , s-a macinat prin amaraciunile noastre , incat Dumnezeu atarna spanzurat in nu stiu ce colt de singuratate al inimii.
Am voit sa-i sarim in ajutor si n-am reusit decat sa-l pierdem , si astfel ,vrand sa reparam o eroare cosmica ,am distrus singura eroare pretioasa.
     Sinuciderea cea mai lucida si mai dispretuitoare este o afirmare a vietii fata de un act elementar de credinta .
In fond nu exista decat Dumnezeu si cu mine, si poate inca cateva iluzii. Dar tacerea luine infirma oe amandoi. Se prea ooate ca nimic sa nu fi existat, nicioada. Pot muri cu constiinta impacata fiinda nu moi astept nimic de la El. Intanlirea noastra ne-a izolat si mai tare. Cum orice existenta este o dovada in plus pentru neantul lui Dumnezeu, prezenta mea a mai adaugat otoamna batranetii lui.
    Cati inteleg prabusirea din prapastia intr-o prapastie si mai mai mare? Nici o muzica n-a intonat pana acum despartirea de Dumnezeu... Totul fara Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu e decat neantul suprem.
    Daca ai ajunge la o impacare n-ai mai trai, ci te-ar trai el. Atata vreme cat ne asimilam lui, nu existam, iar cand ne opunem, n-ar rost sa mai existam.
   Cateodata vad asa izolarea omului un peisaj de iarna; zapada ca o ingenuitate materializanta;o tacere alba; o bruma usoara, marginind intinderile; si omul descatusandu-si revota, fara aderente la peisaj, straiin in natura, exilat intre fulgi.
   Toate lacrimile care curg din Dumnezeu sunt ale noastre. Sfintii n-au nevoie sa stie lucrul acesta. Cat despre Dumnezeu , el nu trebuia sa afle ca sunt muritori care aburesc stelele. S-ar teme, si-n trmutul lui ar scutura lacrimile si-am oieri in propria mare...
   As vrea sa fiu o floare, pentru a nu sti de Dumnezeu,              ,pentru a-l dispretui. Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea el sa se urneasca sub povoara atator tristeti?
     Gandire exhaustica exista doar in muzica.
   Un cer greu si vassssst , cu nori ca susoine materializat, intindei vagabonde, nscute pentru a invalui singuratatile sa comentarii fizice la infinitul melancoliei. Un cerca o bolta unei inimi dezolate..
   Dumnezeu este; chiar si atunci cand e tern , nemarginitor sau absent. Aceida noastra il tranforma intr-o impodobire a indoielilor.
   Este indifrent ce mod de distruger iti alegi... Rezultatul fiind acelasi. Modul de autodistrugere dovedesteceva numai pentru felul unui om. Spune-mi cum vrei sa te prabusesti ca sa-ti spun cine esti. Adica spune-mi cu ce-ti umpli singuratatea. La toate punctul de plecare este plictiseala si cel de ajungere , distrugerea. Ca unulse vrea risipitin fasii de azu, iar altul in tandree cu viermii, ce dovedeste pentru blestemul traiectoriei umane ? Simbolul soartei noastre? Un cer impanzit de viermi.
<Datoria unui om este sa fie si mai singur>
     Ti-ai inins oglinda cand intre tine si moarte se mai imterpune distanta unei inchipuiri? Ti-ai intrebat ochii atunci, mai nemarmuriti decat doua piramide? Privindu-i, inteles-ai ca nu poti muri ? Pupilele dilatatede o groaza invinsa isi pierd raspunsurile si intrebarile. Si atunci se naste o certitudine din imobilitatea lor, certitudine comunicata corpului si pulsului. Ciudata si tonica in misterul ei nu poti muri. Este taerea ochilor, care ne asigura privirea spre propriii nostri ochi , calmul egiptean al visului in teroarea mortii.
De cate ori ta apuca frica de moarte, priveste-ti ochii in oglinda. intreaba-ti ochii si vei intelege de ce nu poti muri, de ce nu poti muri niciodta. Ei stiu totul caci ochii au pete de neant, ce ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic.
   Inferioritatea unei constiinte metafizice se masoara dupa intrbarea exista sau nu exista Dumneze? Acel ce crede ca aceasta este intrebarea este un inconstient ridicol. Daca Dumnezeu sau nu? Ce conteaza acest lucru! Doar stim ca el exisa mai mult cand n-avem nici un motiv sa-l recunoastem si ca unei nelinisti pure ii este indiferent ca undeva se afla un Dumnezeu oarecare.
   Dumnezeu este o functi sau un moment ce defineste viatanoastra in pragul autodistrugerii.
<Culoarea este suferinta luminii> a spus Goethe.